Incep sa ma pierd in pustietate. Pustietatea timpului. Privesc cerul, iar Luna ma priveste pe mine. Sute de amintiri si imagini ma napadesc, ma tortureaza prin prezenta lor. Percep o imagine vaga a amintirilor mele. Alerg prin mintea dublurii mele, ii scotocesc si caut tot mai adanc in sufletul ei. Privesc tablouri vechi, persoanele dragi mie imi sunt necunoscute. Parca o data am cu tine si cu mine la mare. O data am stat de malul adancului albastru. O data te-am iubit... De ce o singura data, si nu de mai multe ori? Poate pentru ca ai fost unic in felul tau, si nu te-am meritat decat o data. Privesc luna, si incep iarasi sa alerg, incercand sa supravietuiesc. Ma impierdic si cad. Astept sa imi amintesc ceea ce a fost. Dar tot ce a trecut, este doar o vaga imagine a ceea ce am fost amandoi. Si nu mai are rost. Intr-un tarziu as vrea sa ma trezesc, sa incep din nou sa traiesc.
Deschid ochii. Ma privesc uimita cum stau si scriu pe prispa unei vechi case taranesti. Privesc si imi amintesc ca tot ceea ce sunt, este numai dublura a ceea ce pot fi, sau ceea ce am fost.
